Koala cel albastru a gasit Raiul pe pamant

Duminica s-a incheiat o serie de seminarii Sundao;ISM pe parcursul a trei weekend-uri. Ca de fiecare data dupa aceste evenimente (acum online mai demult offline), se intampla lucruri mai mari sau mai mici, cu inteles pentru mine sau fara. Am sa ma opresc la unul din ele.

Ieri am fost la posta sa ridic un colet. Afara asteptau cateva persoane, inauntru erau permise doar doua.

La un moment, apare un domn in varsta si vizibil jenat cere voie sa intre si ne asigura ca nu se va baga in fata. Spune ca nu rezista in picioare la coada si ar vrea sa stea pe unul din scaunele dinauntru, iar cand ii va veni randul va merge la ghiseu. E imbracat intr-un costum bleumarin foarte bine croit, cu pantofi negri lustruiti, iar la gat are un fular tot bleumarin, dar o nuanta mai deschisa. Pe cap poarta o sapca gri care arata foarte noua. Ii spun ca din partea mea poate sa mearga direct la ghiseu, nu e nici o problema. Intra si iese repede.

– A zis doamna de la ghiseu ca doar doua persoane sunt permise si sa ies imediat. Mi-a vorbit de parca eram un flacaiandru. Nici nu erau scaune.

– Probabil ca v-a simtit mai tanar decat va arata varsta si de aceea a vorbit asa, zic eu.

– Da.. si mie imi place sa glumesc. Toata viata am glumit, ce ne-am face fara asta?!

Mana foarte ingrijita si putin tremuranda tinea un plic A5 in care destinatarul si expeditorul sunt scrise cu litere de-o schioapa.

– Mi-a zis fiu-meu sa merg maine la posta si ca de ce ma grabesc. Pai, stiu eu ce se intampla maine? Poate maine nu mai pot sau nu mai sunt si se duce el in locul meu. Sau nu se duce. De ce sa las pe maine? Daca pot sa fac ceva, acum fac. E asa de mult pana maine, mai ales la varsta mea. Am aproape o suta de ani.

Ma uit la el neincrezator si incep sa il studiez mai atent. In mintea mea este o discrepanta intre varsta si cat de grijuliu era cu tinuta lui. O fi credinta mea ca de la o varsta nu iti mai pasa cum arati sau si daca iti pasa nu mai poti, fizic sau financiar? Sau poate am vazut prea multi batrani, in acest fel, la noi. Tinuta e usor garbovita, dar se tine destul de drept. Pare ca in fiecare moment se duce o lupta intre tendinta de a se apleca si vointa lui de a sta drept. Este vorba de vointa de a sta drept pe strada, dar ceva imi spune ca si in fata vietii e la fel. Sunt tot mai intrigat. Ma uit la fata si incerc sa culeg cat mai multe informatii, atat cat imi permitea sapca trasa pe frunte si masca intinsa pe fata. Descifrez ca e o persoana atenta la detalii, cu principii,  dar care a luat de multe ori decizii fara sa tina cont de cei din jur. Ochii ii sunt foarte echilibrati si pare ca a citit mult la viata lui si i-a placut sa fie mai curand rational decat emotional. A stiut sa asculte si i-au placut picanteriile. Incerc sa ghicesc prin masca forma nasului si a barbiei ca sa aflu mai multe. Dar ca prin vis il aud cum continua sa vorbeasca si imi dau seama ca atentia asta la figurile oamenilor, uneori obsesiva, ma face sa pierd esenta. Ma scutur in gand de disectia mentala pe care o faceam si il aud spunand:

– Ascultati-ma pe mine ce va spun! Raiul este aici pe pamant. Nu e nicaieri altundeva, este doar aici si acum. Am avut o viata asa frumoasa, si nu ca as fi avut vreun privilegiu de la fostul regim, dar m-am bucurat de fiecare clipa. Nevasta-mea a plecat mai repede, eu am mai ramas. Anul trecut am avut covid si am stat doua luni in spital. O luna la [nu am auzit numele spitalului] si o luna pe soseaua Viilor. Imi spuneau asistentele sa ma pregatesc, dar eu de-al naibii nu am vrut. Nu credeam ca imi sosise timpul. Acum parca simt ca se apropie. De aceea am si vrut sa trimit scrisoarea, inainte sa plec. Sper acum sa pot ajunge acasa ca deja am obosit.

Iese o persoana si intra domnul in varsta.  La ghiseu era deja cineva si asteptarea se prelungeste. Il vad cum incepe sa se plimbe inainte si inapoi in spatiul ingust de la posta. Nu e de nerabdare, ci mai curand fizicul nu ii permite sa stea nemiscat prea mult timp. Face pasi mici, destul de rapizi si vag saltareti. Prin geamul cladirii vad interiorul ponosit al postei, asemeni unei custi de zoo in care un Koala bleumarin iesit la pensie executa niste miscari ce seamana a dans. E insa doar amintirea marelui dansator ce a fost odata. O simt pe doamna din spatele meu ca incepe sa se agite, asemeni unei oale sub presiune. La un moment dat, incruntarea si supararea i se transforma in vorbe. E tot mai nemultumita de timpul infinit de asteptare. Pe buna dreptate, dar valurile ei de nemultumire trec fara sa ma atinga. Cu ochii la Koala cel bleumarin care descoperise Raiul pe pamant, vibratiile nemultumirii ei se topesc in aer. Doamna nu mai are rabdare, intra in cladire, discuta cu functionara ceva, se intoarce suparata ca degeaba au calculatoare. Bombanelile ei continua ca bulele de aer dintr-un pahar cu apa minerala. Le vad iesind, dar dispar in aer in timp ce raman cu ochii pe ursuletul dansator. In fine, ii vine randul si intru si eu. Suntem noi doi cu functionara.

– Ce doriti?

– Sa trimit scrisoarea asta.

– Cum vreti sa o trimiteti? intreaba putin iritata.

– Recomandata.

– Completati formularul pentru recomandata.

– Doamna, nu am ochelarii si imi tremura mana. Nu pot scrie. Ati vrea sa..

– Eu nu am voie, spune indiferenta. Sunt camere de luat de vederi si imi este interzis sa scriu eu.

Intr-o cladire cu mobila de-o varsta cu mine si cu metehne inca si mai vechi, prezenta camerei de luat vederi pare un obiect venit din viitor, mesaj al unei civilizatii extraterestre. Troneaza aproape de tavan si pare ca imparte dreptatea in acea cladire. Iti indrepti ochii in sus spre ea si te intrebi ce ai voie si ce nu, ce e corect si ce nu.

Ma ofer sa completez eu formularul. Imi da plicul si incep sa scriu. Cat completez intreb si de coletul meu. Aflu ca nu a mai fost re-avizat si a fost returnat expeditorului. Observ ca plicul a fost intai liniat cu creionul ca sa poata mentine scrisul drept, rand dupa rand. Urma pixului pe plic, datorita mainii tremurande, pare o minuscula electrocardiograma prin care au fost desenate literele. In filigranul acelui EKG s-a dus o lupta continua intre neputinta de a tine pixul nemiscat si vointa de scrie adresele. Ma intreb cat a durat scrierea plicului? Dar a scrisorii? In acelasi timp ma gandesc ca, dupa o varsta, Everestul inseamna sa scrii o scrisoare si sa o duci singur la posta. Am dificultati sa  recunosc un numar de strada, il intreb daca e o suta treizeci si sase. Imi spune da, dar nu am avut sentimentul ca intr-adevar a auzit. Ma uit din nou mai atent la scris si ma conving ca e numarul corect. Termin de completat formularul si ma asigur ca functionara este multumita de el. Arunc o privire camerei, pe furis si cu putina  teama. Nu imi dau seama daca ma asteptam sa clipeasca aprobator camera de luat vederi sau sa isi miste dezaprobator senzorul stanga dreapta.

Plec si imi suna toata ziua in cap “Raiul pe Pamant”, “Aici si acum”…