Cofița, Americanu’ si Boticelli

Cand a iesit la pensie, mama a primit cadou de la colegi un album de arta. L-am deschis intamplator acum cateva luni si am gasit acolo o dedicatie si semnaturile colegilor ei: Cofita, Americanu’, Boticelli, Coleguta si altii cativa pe care nu mi-i amintesc. Toate erau porecle, niciunul vreun nume si toate spuneau cate ceva despre ei, dar si despre mama. Adevarul e ca ea nu prea folosea numele persoanei cand se referea la cineva, mai intotdeauna era un apelativ pe care il inventa. La inceput, pana sa se dumireasca cu cine are de-a face, se referea la persoana respectiva asa cum facem toti, apoi incet, incet noul apelativ devenea consacrat. De la prieteni, rude, colegi pana la vanzatorii de la magazinele de vizavi de casa.. nimeni nu a scapat. Avea un soi de detector de personalitate la purtator pe care il utiliza cu pricepere. Dupa ce isi dadea seama cu cine vorbeste, alegea o trasatura de caracter pentru a desemna persoana respectiva. Mai intotdeauna erau calitati pe care ea le aprecia. Unele erau explicabile precum Americanu’ – un coleg cu parul lung si comportament non-conformist pentru gri-ul comunist al vremurilor, sau Boticelli care era extrem de politicos, sensibil si manierat, dandu-i probabil impresia blandetii si delicatetii picturilor italianului. Pitia era o prietena a bunicii care, asemeni oracolului din Delphi, avea preziceri pentru toate cate sa vor intampla pe lumea asta. Habar n-am cu cat succes. Un altul era “Fantele de Elvetia”. Ca era afemeiat am inteles, ce nu am aflat de ce era “de Elvetia”. Nu stiu daca avea rude in strainatate, vazuse ciocolata elvetiana la viata lui, ii placeau ceasurile de marca sau doar ii placeau toate doamnele, maritate sau nu, tinere sau mai experimentate, fara deosebire, fara vreun partizanat. Neutru, asa ca Elvetia.

Uneori poreclele, pe care oamenii le aveau deja, nu erau de ajuns si trebuiau sa primeasca o tusa personala. Cineva cunoscut ca “Broscoiul” devenise “Bunicul Broscoi”. Avea, desi tanar, intelepciunea senectutii sau numele era preluat de la un desen animat “Padurea verde”, unde exista un personaj “Bunicul Broscoi”, ceva mai asezat in gandire decat restul animalelor? Doamna ascunsa sub numele de “Cofita” ramane insa un mister total. Nu stiu de nici o legatura intre cofita – o cofa mai mica – si doamna respectiva. Sa fie un diminutiv pentru ca ea era la randul ei mignona sau pentru ca “baga in cofa” oamenii, iar pentru ca nu ii baga pe toti sau folosea metode mai soft putem spune ca “ii baga in cofita”? “Coleguta” era un domn bonom si extrem de gras, care se misca leganandu-se in dreapta si stanga. Cand se grabea, oscilatiile cresteau in amplitudine si la un moment dat mersul greoi devenea al unui urs neasteptat de agil. La birou le stia pe toate si pe toti, iar sfatul lui era foarte pretios. De ce “Coleguta”? Din nou mister.

In unele cazuri, un grad de antipatie razbatea din porecla. “Forfecuta” era un domn caruia ii placeau barfele si nu scapa prilejul sa ii “foarfece” pe toti. Ca era barfitor poate nu ar fi fost asa rau, cum era cazul “Fantelui de Elvetia”, care desi afemeiat nu era judecat pentru asta. Insa Forfecuta se purta urat cu nevasta. La un moment dat, mama mi-a zis ca nu ii place deloc omul. “Ai vazut cum se poarta cu nevasta-sa?”. Mi-a descris diverse momente la care am fost martor, mici gesturi, replici si priviri care exprimau mult mai mult decat simplele cuvinte. Am ras atunci si am gasit exagerata evaluarea, dar undeva mi-au ramas in minte finele observatii facute.

Porecla insa nu era vreun indicator al comportamentului mamei fata de cineva. Felul ei jovial si placut nu trada niciodata simpatiile sau antipatiile, care erau totusi prezente. Chiar cand o intrebai ce parere are despre cineva, fie din discretie fata de mine, fie ca nu se gandise, dadea niste explicatii din care nu puteai fi sigur ca ai aflat adevarul. Aceasta diplomatie de origine poetica, faceau din mama un fel de  PR al familiei. Telefoane si corespondenta cu diversi si diverse, cu oarecare periodicitate, de zile onomastice dar si fara vreun scop anume, doar informand si ascultand pe ceilalti intr-un mod autentic. De Craciun si de Paste teancuri de ilustrate pe care le scria ca mici unicate, compuse cu usurinta si lucratura fina pentru fiecare destinatar in parte, nefiind doua la fel. Erau insa cateva persoane carora nu simtea sa le scrie, dar simtea totusi ca e corect politic ca ei sa primeasca niste urari din partea noastra. Pentru ei ii zicea tatei: “Nu stiu?! De astia de ocupi tu…”. 

Mama a plecat de niste ani, cu secretul acestor porecle si al unui talent cu totul aparte de a se face placuta. Mi-a lasat insa mie acel detector al caracterului, pe care il folosesc tot timpul si pe care stie si acum sa il porneasca invizibil de la distanta, poate ani lumina distanta. Dar nu e vorba aici de distanta masurata in ani lumina, ci de apropiere masurata in ani lumina. Mai precis apropierea cu care simt lumina anilor ei