Atacul de panică, biletul tău spre liniște sufletească

Sunt Răzvan de la Inner Counselor și vreau să-ți spun că am revenit la scris și pe rețelele de socializare. A trecut fix o lună de ultimul newsletter, am avut și concediu, dar nu de asta am dispărut atât. Am simțit nevoia de o pauză de la scris și obligativitatea prezenței, după criteriul „nu scrii, nu exiști”.

Așa că, iată-mă viu, nevătămat și gata să-ți împărtășesc despre experiențele din cabinet cu atacurile de panică și o posibilă cauză a lor.

Viața noastră este modelată de experiențele pe care le trăim, fie ele de bucurie și triumf sau de suferință și durere. Așa cum un sportiv își antrenează mușchii pentru a executa mișcări precise și eficiente prin repetiție constantă, mintea noastră învață să răspundă la experiențele intense pe care le trăim. Memoria musculară și tulburarea de stres post-traumatic (PTSD) pot părea la prima vedere două concepte foarte diferite, dar ele împărtășesc un fundament comun: capacitatea creierului nostru de a crea căi neuronale puternice în răspuns la repetarea sau intensitatea experiențelor.

Memoria musculară ne ajută să realizăm acțiuni fără a le gândi prea mult – cum ar fi să mergem pe bicicletă sau să lovim o minge de tenis. În aceste momente, corpul nostru se mișcă cu grație și precizie, ghidat de acele căi neuronale bine definite, construite prin ore de practică și dedicare. Aceleași mecanisme care ne permit să ne mișcăm fără efort sunt prezente și în felul în care creierul nostru reacționează la amintirile traumatizante. Când cineva experimentează PTSD, răspunsurile automate la stimuli pot fi la fel de rapide și involuntare, doar că în acest caz, sunt declanșate de durerea profundă a unei traume.

În ultima vreme, am întâlnit, în cabinet, mai multe cazuri de PTSD declanșat cu întârziere, chiar dacă nu a fost identificat ca atare. Situațiile se întâmplau la birou, acasă sau pe stradă, cu o manifestare similară, care includea respirație accelerată și/sau blocată, contracturi musculare, transpirație abundentă, agitație sau, dimpotrivă, încleștarea corpului și a mandibulei. Soluția în momentul de criză: ambulanță, mers la spital – eventual cu vizită la psihiatrie, „respiră adânc”, perfuzie, și concluzia de “clinic sănătoasă”.

Dacă manifestarea era similară, cauza este plasată înapoi în timp și a fost descoperită în timpul sesiunii de terapie somatică, fiind vorba cel mai adesea de un accident de mașină din copilărie, uneori din perioada adultă. Spaima în toate cazurile a fost mai mare pentru soarta celor dragi decât pentru sine, indiferent de gravitatea accidentului pentru persoana respectivă. Aceasta însemna că persoana se întreba fie ce se întâmplă cu părinții cei grijulii și puternici pe care îi vede răniți, neputincioși și șocați, fie ce se întâmplă cu cei care depind de ea, pentru că, dacă ea s-a accidentat, nu va mai avea cine să se îngrijească de ei.

Alte cazuri cu efect similar au fost: înec cu pierderea cunoștinței, accident la schi, experiențe de spitalizare proprii sau ale celor dragi.

Așa cum am descris la început, corpul ține minte situația traumatică și, când este supus în prezent stresului (muncă multă, temperatură crescută, alimentație nepotrivită), își amintește brusc și inconștient de acel moment dramatic și reacționează printr-o anxietate care, după un timp, escaladează într-un atac de panică.

Ce se întâmplă în cadrul sesiunii de terapie este că se retrăiește la un nivel moderat anxietatea și manifestările fizice ale atacului de panică, iar reacția de supraviețuire (luptă, fugă sau îngheț) pe care corpul o manifestă ca mijloc de apărare este decuplată. În cea mai mare parte a cazurilor, vine și o nouă percepție a întâmplării respective, mai puțin gravă, mai puțin traumatizantă. Dacă amintirile conștiente nu mai există și nu ne amintim sau nu vrem să ne amintim evenimentul, liniștea și împăcarea se aștern în corp și în minte fără vreo înțelegere. Este posibil ca, după un timp sau în vis, să ne amintim și trauma respectivă, dar nu este obligatoriu.

Aceste mecanisme inteligente de adaptare ne permit să mergem mai departe fără să fim „bântuiți” de traumele noastre. Dar când corpul simte că e prea mult sau că ești pregătit/ă să te eliberezi de ceea ce nu îți mai servește, în inteligența lui infinită, îți oferă ocazia să transformi amintirea șocantă și să te eliberezi de ea.

Atât memoria musculară, cât și PTSD, ne arată cât de puternic este creierul nostru în capacitatea sa de a învăța și de a se adapta. Fie că ne folosim această putere pentru a excela într-o activitate fizică sau pentru a ne vindeca de durerea trecutului, ceea ce rămâne constant este posibilitatea de a ne transforma prin efort susținut și dragoste de sine. Astfel, putem învăța nu doar să trăim cu experiențele noastre, ci să creștem din ele, devenind mai puternici și mai rezilienți.

Dacă ai pățit ceva similar, îți recomand să nu te sperii și nici să îți reprimi trăirile. Caută ajutor sau dă-mi un semn. Ai dreptul și capacitatea să îți fie din nou bine. Este important să recunoști că, la fel cum poți antrena mușchii să execute o mișcare mai bună, poți, de asemenea, să lucrezi pentru a vindeca și restructura căile neuronale care te fac să retrăiești suferința. Procesul nu este simplu, dar, la fel ca în sport, repetarea conștientă, sprijinul și practica pot aduce schimbări profunde.

Prin terapie, sprijin emoțional și răbdare, poți învăța să-ți recapeți controlul asupra reacțiilor tale, transformând acele răspunsuri automate în unele care îți susțin sănătatea și starea de bine.

Să-ți fie săptămâna așa cum e cel mai bine pentru tine!