Ce mai fac părinții tăi? Dar tu?👪

Sunt Răzvan de la Inner Counselor și azi te invit sa te uiți puțin la tine și la părinții tăi.

Acum câteva săptămâni, am participat la un eveniment despre ceea ce se transmite transgenerațional. Nu mai vreau să folosesc cuvântul „traumă” pentru că e atât de uzitat, încât la un moment dat nici nu mai știi despre ce e vorba, doar că e nasol.

De fapt, transgenerațional se transmit și darurile, nu numai traumele, și e o alegere conștientă pe ce te concentrezi.

Diverse voci (Human Design, Joe Dispenza etc.) spun că în noi se activează genele la fel cum erau în bunicii noștri, dar condiționările, adică modul cum suntem influențați după momentul nașterii, provin de la părinți.

Ce mi-a atras atenția în mod special, era ipoteza că toate emoțiile neduse până la capăt în legătură cu părinții noștri se descarcă în toate celelalte relații ale noastre. Cu cât e mai mult reprimat în relația cu părinții, cu atât se manifestă mai puternic în alte relații.

Pe de altă parte, indiferent de cum ne amintim copilăria și ce ne-a plăcut sau nu, părinții noștri au făcut tot ce au putut și ne-au iubit așa cum au știut ei mai bine. Fără ei și miile de strămoși din spate, nu existam.

Ideea este că habar nu ai cum le-a fost viața și că nu există vreo justificare, pentru care să consideri că meritai să-ți fi fost copilăria altfel. Nu e vorba de meritat sau nu, ci mai curând ca habar nu avem cum era bine, respectând echilibrul si legile acestui Univers. Din dramele cele mai mari se pot naște daruri și vocații pe măsură. Am acceptat asta la nivel rațional, dar recunosc că nu am simțit-o întotdeauna pe deplin.

Ceea ce propunea doamna la seminar era să mergi la părinți și să le mulțumești pentru viața ta și pentru că au avut grijă de tine și toate darurile primite, dar în același timp să îți ceri iertare pentru emoțiile mai joase simțite. „Îți mulțumesc că…”. „Te rog să mă ierți că [și spui ce ai simțit]”.

Nu știu cum ar fi fost pentru mine să vorbesc direct cu ei. Cred că greu. Dar cum nu mai sunt în viață, soluția este să scrii 40 de zile cate o scrisoare fiecăruia, ceea ce m-am hotărât să fac.

„Mulțumesc pentru…”, „Iartă-mă pentru furie, nemulțumire, lipsă de înțelegere etc…”.

Treptat, cu fiecare scrisoare, am pus tot mai puține „Iartă-mă” și tot mai multe „Mulțumesc pentru că…”. Apoi motivele pentru care am mulțumit s-au condensat și a rămas „pentru că ești mama mea/tatăl meu și pentru viața pe care o port”.

Nu am putut să scriu nici mai mult, nici mai puțin de atât și încă nu s-au terminat cele 40 de zile. Vom vedea ce mai urmează. Dar s-a mai întâmplat ceva.

Am avut un moment în care am simțit (nu spun doar „am înțeles”) că misiunea lor s-a încheiat cu succes, demult. Și orice aș simți jos ca vibrație sau emoție legat de ei, este, de fapt, doar legat de mine și de nimeni altcineva.

Cum glumea un prieten: „Da, am avut și pojar când eram mic”, atunci când îți justifici în mod absurd ceea ce crezi că e eșec (de fapt nu este, dar asta-i altă poveste) în viața ta.

Nu cred în soluții universale, așa că poți face ce și dacă simți că e potrivit pentru tine.

Un simplu “te iubesc” și o îmbrățișare, poate deschide multe uși ferecate, înainte de a spune lucruri neplăcute. De aceea nu aș face asta la telefon.

Dacă îți este greu să vorbești cu ei, poți să începi cu o lista a darurilor primite și să le mulțumești în scris. Poți începe cu scrisori, înainte de a vorbi cu ei. Nimic nu e la impuse, corect sau greșit aici.

Un weekend cu bucurie și relaxare îți doresc!