Care-s scenariile tale preferate?

Sunt Răzvan de la Inner Counselor și îți voi povesti cum am participat in 2015 la niște ceremonii inspirate din tehnicile vindecătorilor peruani. Eram cam 15-20 de persoane iar ritualurile se țineau pe timpul nopții.

Scopul era să descoperi mai multe lucruri despre tine, modul cum ai fost educat, ce percepții limitative ai și să te eliberezi de ele, câștigând noi înțelesuri, percepții, comportamente.

Pentru asta erai ghidat să intri într-o stare de transă din care aveai posibilitatea să îți descoperi limitările care se revelau prin intermediul simțurilor: văz, auz, kinestezic etc., fiecare după cum îi era felul. Îți puneai o intenție la început, după care vedeai ce iese. Aceste călătorii erau foarte interesante și surprinzătoare și niciodată nu puteai ști unde te vor duce cele câteva ore cât dura toată treaba.

Într-una din aceste ocazii, după vreo 45 de minute, am început să mă simt amețit. Treptat amețeala a făcut loc unei alte senzații. Era ca și cum purtam niște căști stricate care îmi bruiau permanent urechile. Treptat bruiajul s-a transformat într-o vibrație abia perceptibilă în cap. Apoi capul meu a început să vibreze tot mai puternic. Concomitent, prin fața ochilor închiși se derulau ultra rapid imagini multicolore. Pe măsură ce ritmul acestor “benzi desenate” devenea tot mai amețitor, capul meu devenea un fel de transformator de înaltă tensiune supraîncins, care vibra aproape zgomotos. Toată povestea dura de niște minute bune și simțeam că nu mai pot controla nimic.

În fața mea era, pe bune, un șemineu plin de buturugi încinse, care lumina intermitent camera de 80 de metri pătrați și cei 20 de oameni așezați în cerc. Mi s-a făcut atât de rău încât din poziția șezând sprijinit la perete m-am întins pe burtă cu capul într-o parte, lipit de podea. Senzațiile din cap nu s-au ameliorat după această mișcare. În schimb, am simțit o slăbiciune în tot corpul, urmată imediat de greață. Cu toate acestea, deși aș fi vrut, nu puteam să vomit.

Nu mai știu ce am mormăit, dar șamanul a venit la mine cu o sticlă de jumătate de litru de apă și m-a îndemnat să o beau. Cu tot răul, am fost coerent în engleză și i-am zis că nu vreau. M-a îndemnat de câteva ori, zicând că o să-mi fie bine. După ce l-am refuzat de fiecare dată, mi-a spus ceva de genul: “Ok, e decizia ta atunci” și a plecat de lângă mine.

Au mai trecut câteva minute bune și zumzăiala a continuat mai frenetic. Am început să mă tângui și să șoptesc “O să mor… o să mor…”. În paralel cu tot răul, în capul meu era un iureș de gânduri de la „poate ar trebui să sun la 112, dar telefonul nu e cu mine. Ce ar putea să facă un medic cu mine în situația asta?” la „dacă voi fi pus să dau declarație, nici nu știu prea bine ce să scriu. Iar dacă scriu ceva, eu nu vreau să dau vina pe nimeni că sunt în starea asta”.

În fine, nu știu cât a durat toată această ceartă, pe voci, din capul meu. Dar rețin că tânguiala mea cu „o să mor” devenise tot mai vocală și deja devenisem deranjant pentru cei din jur.

Doamna de lângă mine își luase salteaua și se mutase în altă parte. Cumva simțeam că îi deranjam pe toți. Îi simțeam deja ostili, ce să mă mai ajute. În același timp, îmi dădeam seama că eu am ales să particip la asta și, mai mult, am refuzat ajutorul când mi s-a oferit. „O să mor” am ajuns să-l alternez cu „ajutor”, „ajutor”. Nu cred că eram prea convingător, pentru că fiecare își vedea de procesul lui, coșmar sau poveste cu zâne, nu aveam de unde să știu. Eu eram cu dubla apocalipsă din capul meu. Parte senzație fizică – vibrația din cap, culorile vii derulate cu repeziciune, parte gânduri obsesive, de-a dreptul furibunde.

Am simțit atunci cum crește în mine o disperare cum nu mai trăisem. Pur și simplu aveam impresia că sfârșitul îmi este aproape și că în acest moment nu se mai poate face nimic. Eram doar eu cu mine și era o chestiune de minute până când voi dispărea din această lume. Nu am avut timp să mă gândesc la cei dragi, pentru că răul mă împiedica. Îmi era și ciudă văzând cât de stupid ajung să mor.

Am început să plâng întâi ușor apoi aproape în hohote și tot ce îmi amintesc scriind aceste rânduri era senzația de disperare și tânguirile mele „O să mor.. O să mor..”.

La un moment dat, cineva din sală a zis „Dar mori o dată!”. Prima mea reacție atunci a fost ceva de genul „Hopa! Stai puțin … poate nu o să mor… chiar așa. Nu, nu o să mor.”. A fost ca și cum persoana respectivă a scos din priză transformatorul supraîncins și încet, încet zgomotul și fumul s-au stins.

A fost ca o vrajă, prin care luminile și vibrațiile din cap au început să se potolească treptat, răul să dispară și energia să revină în corp. Disperarea s-a evaporat ca prin farmec, iar eu am devenit din nou lucid. A doua zi nimic din răul de mai sus nu mai rămăsese.

Pentru mine, învățătura a fost cât de rău ne fac gândurile obsesive și cât de puțină legătură au cu realitatea au. Cum reușim să facem din țânțar armăsar și să ne alimentăm fricile noastre, fără nici un temei în realitate? Acestui carusel amețitor doar tu îi poți pune stop. Doar tu poți testa câtă legătură are gândul tău cu realitatea.

Suferim din cauza gândurilor noastre până ajung să ne doară fizic, dar tot noi putem să spunem stop și să le înlocuim cu altceva.

E o binecuvântare când cineva ne ajută. Dar ce convins am fost când am refuzat sticla de apă.

Am luat decizia din orgoliu, din convingere sau din frica de necunoscut? Nu știu. Cum ar fi fost să încerc să beau apa aceea? Nici asta nu știu.

Știu însă că din scena respectivă am învățat să cer ajutorul (sigur, nu oricui), să îl accept când vine spre mine, și să am un pic de răbdare cu mine înainte de a trage niște concluzii. 

Prefer acum să testez decât să fiu convins aprioric. Cu toate astea, încă am niște scenarii preferate, care apar din când în când. Nu ți le mai spun și pe acelea.

Îți doresc un weekend cu pauze mai mari între gânduri!