Pe-trecerea-vieții tale e haos sau ordine?

Sunt Răzvan de la Inner Counselor și îți voi spune despre prima mea întâlnire cu Vietnamul, atunci când am aterizat dimineața devreme, în capitala Ho Chi Minh.

De la aeroport am luat un taxi și a trebuit să străbatem tot orașul, până la locul unde aveam cazarea. Ne simțeam în siguranță, cu toate acestea, pe lângă noi treceau continuu motociclete și scutere în toate direcțiile, precum artificiile în noaptea de Revelion. Mașina părea un cărăbuș uriaș, împiedicat și lent, cu doar patru picioare, pe lângă care se scurgeau continuu și grăbit scuterele-furnici. Prin fața noastră, pe lângă noi, din spatele nostru. Nu m-aș fi mirat dacă aș fi văzut unele mergând și în sens invers.

În tot acest iureș, șoferul nostru, calm și impasibil, își vedea de drum. Asta ne-a liniștit.

După ce ne-am cazat și ne-am odihnit puțin, am luat din nou un taxi ca să ne ducă în centru. Dar să fim pietoni nu ne-a fost ușor. Prima traversare am ales să o facem într-o intersecție semaforizată, că ni s-a părut că mai avem o șansă să trecem strada.

Ne-am gândit că o să fim protejați atunci când e roșu pentru mijloacele motorizate. Dar… surpriză. La roșu opreau doar mașinile, în schimb motocicletele și scuterele treceau non-stop în și din toate direcțiile.

Cumva cei cu scuterele reușeau să se ocolească atât între ei cât și pietonii care se mișcau în acel furnicar. Am stat preț de câteva culori roșii să vedem cum făceau localnicii și am observat “bunele practici”.

La verdele lor nu aveai nicio șansă, că se puneau și mașinile în mișcare. Dar și la verdele nostru, adică pentru pietoni, mi se părea extrem de riscant.

Ca pieton, ideea era să treci strada cu viteză constantă și potrivit aleasă. Nu prea mare, că îi surprindeai și nu aveau cum să te ocolească. Nici prea mică, pentru că i-ai fi încurcat, fiind prea lent.

Mă și gândeam că dacă închid ochii și mă pornesc să trec strada sau o fac cu ochii deschiși e tot una.

După niște minute bune, ne-am luat de mână amândoi și inima în dinți și ne-am pornit. Cu pași constanți, fără să ne oprim sau să schimbăm direcția, fără să ne uităm în stânga și în dreapta noastră ci doar în față. Am reușit!! M-am simțit ca atunci când am reușit prima oară să cobor o pârtie pe schiuri, de sus până jos, fără să cad.

Traficul de acolo m-a fascinat tot sejurul și l-am observat cu mare atenție.

Amenzile sunt uriașe și nu își permit să facă accident. Am înțeles că sunt practic amendați amândoi participanții, așa că nimeni nu are vreun interes să se întâmple asta.

Folosesc des claxonul, dar ca să atenționeze. Fluxul este continuu, toată lumea este în el și are toate drepturile. Nu am văzut măcar o dată vreun claxon din orgoliu. În niciun caz nu e vorba de “Am prioritate”, “E dreptul meu” sau “Îmi încalci un drept”.

De ce am povestit istoria de mai sus? Pentru că viața e ca traficul din Ho Chi Minh, un flux continuu din care vrei să faci parte și să navighezi fără accidente sau blocaje. Pentru asta e important să te miști continuu, cu viteza potrivită, să decizi în fiecare clipă unde faci următorul pas și să nu te uiți în urmă sau prea mult în față. Să traversezi cu ochii în telefonul mobil, nici nu poate fi vorba. Viața, ca și traficul de acolo, cere atenție și prezență.

Cu educația noastră mai occidentală (da, pentru ei suntem occidentali), ești mai interesat de a avea dreptate, de a avea reguli pe care să le respecte toți, contravenienții să fie sancționați. Eu cred că mai practic ar fi să îți vezi de traversarea ta, deciziile tale, învățătura ta.

Pentru tine are sens comparația?